Nu suntem încă oameni
“Când ajungem să ne mâncăm strămoșii, ce ne mai rămâne?” (Ana María Santi)
Mașinile Ford au contat mai mult decât vieţile
bunicilor mei sau virginitatea verișoarelor mele.
În limba mea
nu se plânge și nici nu se scrie literatură.
Nu avem timp de luxuri. Noi încă vânăm.
Mâncăm manioc și maimuţe păianjen.
Ne hrănim cu cei din care ne tragem. Nu știu
cum numiţi voi, europenii, chestia asta.
Pentru noi e supravieţuire.
O să vină o zi când maimuţele păianjen
vor călători prin orașe. Să își ascută instinctele
împreună cu toate celelalte animale.
Chiar nu am habar ce va rămâne atunci
din inima voastră extrem de morală
cu cei care vă aparţin vouă.
Nu mă pricep la imaginaţie, dar cu certitudine
plasticul și cimentul și sticla nu au vitalitate.
Sunt unul din cei patru supravieţuitori sápara.
Când ne-aţi întâlnit prima dată
probabil nu eram încă oameni.
Quechua e limba în care ne-am lăsat păcăliţi.
Azi însă văd că iarba reușește să iasă
dintre dalele de beton.
Rămâne un singur lucru de spus:
supravieţuirea e singura monedă de schimb în natură,
iar voi nu prea știţi la ce se referă lucrul ăsta.
Oţelul și cifrele
vă ţin în viaţă.
Și vă e de-ajuns.
We’re not yet human
“When we end up eating our ancestors, what are we left with?” (Ana María Santi)
Ford cars mattered more
than my grandparents’ lives or my cousins’ virginity.
In my language,
there’s neither crying nor literature writing.
We have no time for luxuries. We still hunt.
We eat cassava and spider monkeys.
We feed on those we come from. I don’t know
what you, Europeans, call it.
For us, it’s survival.
A day will come when spider monkeys
roam the cities. To sharpen their instincts
alongside all other animals.
I really have no idea what shall be left then
of your extremely righteous heart
with those who belong to you.
I’m not that imaginative, but surely
plastic and cement and glass have no vitality.
I am one of the four surviving sápara.
When you first met us
we were likely not yet human.
Quechua is the language in which we were deceived.
However, today I can see grass is sprouting
from the concrete slabs.
There’s only one last thing left to say:
survival is the only currency in nature,
but you don’t quite know what that means.
Steel and numbers
keep you alive.
And that’s enough for you.
Gresii de Kliwa
La 55 de ani, tata e aproape gropar.
Mama se plimbă cu raţa prin curte.
E singură. Raţa sau mama.
Cloșca nu a vrut să mai stea pe ouă.
Ceilalţi pui s-au înecat în nămol.
Cu picioarele în sus.
Aflu astea la telefon și nu pot
decât să mă bucur de liniștea lor.
Acolo, la ţară, undeva prin judeţul Bacău,
un sat fără asfalt,
cu puţină pădure,
multe vile și cu munţii Berzunţi pe aproape,
plini de gresii de Kliwa și de Tarcău, viaţa
poate e altfel. Fără frici. Nu știu.
Mi-e oarecum dor.
Kliwa Sandstones
At 55, my dad’s practically a gravedigger.
My mom’s walking her duck in the yard.
She’s all alone. The duck or my mom.
The hen no longer wanted to sit on her eggs.
The other chickens drowned in the mud.
With their legs up.
I learn all these over the phone and I can’t
help but rejoice in their tranquility.
Out there in the countryside, somewhere in the Bacău County,
in a village without concrete roads,
with a little forest,
many villas and the Berzunți Mountains nearby,
full of Kliwa and Tarcău sandstones, life
might be different. Without fears. I don’t know.
I kind of miss it.